Stephenie Meyer

Biografie


Stephanie Mayer s-a nascut in Hartford, Connecticut la data de 24 decembrie 1973, ca fiica a lui Stephen si Candy Morgan. A crescut in orasul Pheonix, alaturi de cei 5 frati ai sai. A facut liceul din Scottsdale, Arizona, si Brigham Young University din Provo, Utah. Stephanie, fiind membra a "Biserici lui Iisus Hristos a mormonii", l-a cunoscut pe sotul ei, poreclit si Pancho cu care s-a casatorit in 1994 si caruia i-a daruit 3 copii: Gabe, Seth si Eli.

Amurg, este romanul care a facut-o celebra. Bestsellerul aparut in 2005 s-a vandut in milioane de exemplare si a fost tradus in numeroase limbi. In carte este vorba despre povestea de dragoste dintre Bella Swan, o adolescenta obisnuita si Edward Cullen, un vampir. Sunt descrise intamplarile celor doi, cum Edward se abtine sa nu ii bea sangele si sa o protejeze de orice ar putea sa o raneasca.
Datorita imensului succes cu romanul "Amurg",scriitoarea a continuat cu ,,Luna Noua", "Eclipse" si "Breaking dawn", continuarea povestii pline de peripetii a Bellei si a lui Edward.

In momentul de fata, Mayer lucreaza la al cince-lea volum,numit ,,Midnight Sun".Acesta este de fapt primul roman, ,,Amurg" insa de aceasta data din perspectiva lui Edward.
Toate cartile vor fi ecranizate, primele trei fiind deja, iar ultimul fiind impartit in doua parti.




Galerie Foto

                                           

                                                 

                                           

                                                

                                               

                                                      

                                                  

Citate speciale

~Frunzele unui vlăstar de arţar tremurară de la vântul blând al tăcerii lui.

~Era vocea lui - aveam o grijă incredibilă să nu-i rostesc numele nici măcar în gând - şi am fost surprinsă că la auzul ei nu am căzut în genunchi, şi nici nu m-am tăvălit pe jos din cauza durerii provocate de pierderea lui. Dar nu simţeam nicio durere, absolut nimic.

~Şi totuşi... Să spunem adevărul. Raţiunea şi dragostea nu îşi au locul împreună în vremurile acestea...

~Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa!

~Când viaţa îţi oferă un vis care îţi întrece de departe orice aşteptări, nu e de bun-simţ să jeleşti atunci când se sfârşeşte.

~Nu te teme. Suntem meniţi să fim împreună.

~Înainte să te întâlnesc pe tine, Bella, viaţa mea era o noapte fără lună. Foarte întunecoasă, dar cu puţine stele-puncte de lumină şi motivaţii... Apoi ai traversat cerul meu ca o cometă. Brusc totul a luat foc; exista lumină şi frumuseţe. Când n-ai mai fost, când cometa a căzut peste orizont, totul s-a făcut negru. Nimic nu se schimbase, dar ochii îmi erau orbiţi de lumină. Nu mai puteam să văd stelele. Şi nu mai exista nicio motivaţie pentru nimic.

~În câte feluri poţi distruge o inimă şi apoi să te mai aştepţi să bată?

~Acum ştii. Nimeni nu a iubit vreodată pe cineva mai mult decât te-am iubit eu pe tine.

~Lumina gri şi palidă, lumina familiară a unei unei dimineţi înnourate, lua locul soarelui orbitor din visul meu.

~Cum ţi-a supt moartea mierea răsuflării!

~Sunt... mişcări gravitaţionale. Când o vezi pe ea, este ca şi cum nu te mai susţine pământul. Ci o face ea. Şi nu mai contează nimic mai mult decât ea. Şi ai face orice pentru ea, ai fi orice pentru ea. Devii ceea ce are ea nevoie - protector, amant, prieten sau frate...

~Îl vroiam aşa cum vroiam aer să respir. Nu era o alegere - era o necesitate.

~Tapiseria de familie şi prieteni care se ţesea în jurul meu era un lucru minunat, strălucitor, plin de culori luminoase.

~Era un Rai chiar în mijlocul Iadului.

~Nori cu care m-am descurcat. Dar nu pot să lupt cu o eclipsă.
~Îmi adresa zâmbetul lui ştrengar, oprindu-mi respiraţia şi inima. Nu-mi puteam imagina că un înger ar putea fi mai frumos. Nu era nimic la el care să poată fi îmbunătăţit.

~Nu trebuia să mă întoc să văd cine era - era o voce pe care aş fi recunoscut-o oriunde - aş fi recunoscut-o şi i-aş fi răspuns indiferent dacă eram trează sau adormită... sau chiar moartă, pariez. Vocea pentru care aş trece prin foc, sau, mai puţin dramatic, aş trece prin bălţi în fiecare zi, prin ploaia rece şi neîncetată.

~Tu eşti... ei bine, nu chiar dragostea vieţii mele, pentru că mă aştept să te iubesc mai mult decât atât. Dragostea existenţei mele...

~Un impuls nebunesc să mă întind spre el şi să îl ating, să îi mângâi faţa perfectă doar o dată, în întuneric, aproape m-a copleşit.

~Timpul trece. Chiar şi atunci când pare imposibil. Chiar şi atunci când fiecare bătaie a ceasului doare la fel ca şi pulsul sângelui sub o vânătaie. Trece neregulat cu rătăciri ciudate şi pauze tărăgănate, dar trece. Chiar şi pentru mine.

~Mi-am întors uşor capul... căutând. Ştia ce îmi doream. Buzele lui le atinseră delicat pe ale mele.

~Pentru că era un singur lucru în care trebuia să cred pentru a putea trăi - trebuia să ştiu că el există. Asta era tot. Puteam să suport tot restul. Atâta timp cât el exista.

~Era frumos, bineînţeles; nu puteam să neg asta. Totul era verde: copacii, trunchiurile lor acoperite cu muşchi, ramurile adunate ca un baldachin, pământul acoperit cu ferigi. Chiar şi aerul se filtra verde printre frunze. Era prea verde - o planetă a extratereştrilor.

~Atunci când iubeşti persoana care te ucide, nu mai ai de ales. Cum poţi să fugi, cum poţi să lupţi, când asta i-ar face rău persoanei iubite? Dacă viaţa ta ar fi tot ce ai putea să-i dăruieşti celui iubit, cum ai putea să nu i-o dai?

~Era plăcut să fiu singură, să nu fiu nevoită să zâmbesc şi să par mulţumită; era o uşurare să pot privi deprimată pe fereastră la perdeaua de ploaie şi să las să îmi scape câteva lacrimi. Nu aveam chef să trag un plâns serios. Pe acesta îl păstram pentru culcare, când va trebui să mă gândesc la dimineaţa următoare.

~Legătura formată între noi nu era una care să poată fi ruptă de absenţă, distanţă sau timp. Şi oricât de deosebit, de frumos şi de deştept sau de desăvârşit era el, spre deosebire de mine, era tot atât de implicat ca şi mine în mod ireversibil. Aşa cum eu îi voi aparţine lui pentru totdeauna, tot astfel şi el îmi va aparţine mie pentru totdeauna.

~Iertarea este divină!

~Tu eşti în tot ce am. Nu am nevoie de nimic să-mi aduca aminte.Ochii îi erau mai duri... ca şi cum aurul lichid din privirea lui ar fi îngheţat.

~Înţelegerea începuse să se prelingă prin mine bolborosind ca acidul prin venele mele.

~Edward: Incredibil. Cum poate fi cineva atât de mic atât de enervant?
Alice: E un talent.

~Aurul din privirea lui redeveni lichid, topindu-se în privirea mea, cu o intensitate copleşitoare.

~Adânc în sufletul meu ştiam sigur un lucru, şi anume câtă putere îţi dădea dragostea să distrugi pe cineva.

~Cum ţi-a supt moartea mierea răsuflării, dar ai rămas în ciuda îngropării cu divina frumuseţe întipărită pe chipul tău.

~Dacă îmi permiteam să sper, şi nu se întâmpla nimic... asta m-ar fi ucis. Dacă toţi vampirii nemiloşi n-au reuşit să mă termine, speranţa o va face.

~Îmi lua faţa în mâinile lui de piatră, ţinând-o strâns în timp ce ochii lui negri ca noaptea priveau furioşi într-ai mei absorbindu-mi privirea cu forţa gravitaţională a unei găuri negre.

~Atunci gura lui se uni cu a mea şi nu m-am putut împotrivi. Nu pentru că era de o mie de ori mai puternic decât mine, ci pentru că voinţa mea se spulberă în momentul în care buzele noastre se lipiră.

~Nu eram amorţită - simţurile mele erau neobişnuit de intense după atâtea luni de ceaţă -, dar ceea ce simţeam nu era o durere normală. Singura durere era provocată de dezamăgirea că nu-i mai puteam auzi vocea.

~Ochii lui erau ca topazul - limpezi şi foarte profunzi. Parcă puteam vedea în ei adâncimi de kilometri întregi, şi totuşi în profunzimea interminabilă nu găseam nicăieri o contrazicere a ceea ce tocmai rostise.

~Nu-l mai văzusem niciodată îmbrăcat în negru, astfel că, în contrast cu pielea lui palidă, frumuseţea îi era absolut ireală. Nu puteam să neg asta, deşi faptul că era îmbrăcat cu un smoching mă făcea foarte neliniştită.

~Din nou trăsăturile lui mobile se transformară, expresia devenindu-i blândă şi caldă. La început nu răspunse; pur şi simplu îşi aplecă faţa spre mine şi îşi trecu buzele încet de-a lungul obrazului meu, de la ureche la bărbie şi înapoi. Am tremurat.

~Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

~Eterntatea cu Edward este ca un drog pentru mine şi cu cât luam mai mult din el deveneam dependentă cu fiecare zi care trece.